Anul apariţiei: 2010
Concept grafic: Carla Duschka, Ciprian Isac
Texte îngrijite de, adonotări: Adriana Popescu, Rodica Țabic
Număr de pagini: 240
Format: 16,5/21,5 cm
ISBN: 978-606-92300-0-8
Caietele Herminei scoase la lumină și adnotate de Adriana Popescu și Rodica Țabic
O profesoară din Arad, curând rămasă văduvă după căsătorie, dintr-o familie bună, ridicată repede de la sat, păstrând amintirea unei copilării idilice, şcolită destul, moştenind din familie cultul trecutului naţional. Scrie pentru că, în anii ´60, e în vârstă și singură şi pentru că speră că amintirile ei vor lăsa dovada unor vremuri speciale. Avea dreptate, lumea aceea a încetat să mai existe. Hermina era numele ei și a trăit 95 de ani. S-a născut în 1873, la Pecica, sat bogat din Câmpia de Vest, pe malul Mureşului, la graniţa cu Banatul, pe vremea Imperiului Austroungar, iar când a început să-şi scrie amintirile, trecuse de 80 de ani și trăia în plin comunism, deși obiceiurile și educația ei rămăseseră burgheze și purtau în ele ritm de Mitteleuropa. Caietele Herminei sunt un caleidoscop, colorat şi plin de savoare. Sunt şi un document. Al vieţii de zi cu zi din Câmpia de Vest, la graniţa dintre provincii istorice şi dintre epoci istorice, pentru că în timpul descris de Hermina se întâmplă schimbări de frontiere care transformă destine şi obiceiuri. Hermina face, cu bună ştiinţă, într-un stil propriu, semiştiinţific, semiliterar, o cronică. Descrie totul, oamenii, locurile, obiceiurile, pe sute de pagini acoperite de scris caligrafic, din care fragmente trec acum în cartea ce-i poartă numele, Caietele Herminei.
„Când făta vaca, după câteva zile, se pofteau toţi copiii din vecini. Eram acoperiţi cu o pătură şi treceau un bocal cu apă peste noi, ca vaca să aibă mult lapte. Ieşeam de sub pătură şi apucam lingurile, înfulecând lapte de parcă atunci am fi mâncat prima dată în viaţa noastră!”
Amintire caldă, copilărească, rurală pe care Hermina o notează în caietele ei convinsă că salvează prin scris un obicei vechi de când lumea, aşa cum notează multe alte gesturi mărunte şi datini rurale desprinse din amintirile copilăriei. Obiceiul se chema coreasta, după numele primului lapte muls de la vacă după ce făta, lapte foarte gras şi cu un gust ceva mai special. Rit de fertilitate, magie prin contagiune, urmând un tipar arhaic, ce pune în joc forţa purificatoare a apei şi curăţenia copiilor pentru a transmite belşug dinspre lumea umană spre lumea animală cu ajutorul unor forţe nevăzute, dar pe care lumea
rurală le socotea întotdeauna şi fără de tăgadă eficiente. Crescută mare, Hermina nu a folosit niciodată ce a învăţat în copilărie despre cum poţi obţine de la vacă lapte mult cu ajutorul copiilor din vecini şi a unui bocal cu apă. Pentru că Hermina a mers la şcoli bune, s-a făcut profesoară de ştiinţe naturale şi nu a avut niciodată nevoie de aceast rit magic. Și-a schimbat ritmul şi stilul vieţii, a cunoscut oameni mulţi şi a călătorit mult. La anii bătrâneţii, trece în scris tot ce a trăit ea. Copilăria la ţară,
într-un sat înstărit, multietnic, din apropierea Aradului, pe vremea Austroungariei. Cronica familiei, recompusă cu pasiune începând de pe la 1700. Școlile, la Arad şi la Budapesta. Călătoriile, destule pentru vremea ei. Oamenii pe care i-a cunoscut, unii ceva mai banali, alţii ceva mai interesanţi, unii care ar fi dispărut complet din amintiri dacă nu i-ar fi salvat Hermina în caietele ei, alţii pe care istoria mare i-a reţinut şi i-a dus chiar în manuale. Hermina povesteşte Unirea, povesteşte şi alte evenimente însemnate. Înşiră bucuriile şi tristeţile oamenilor din preajma ei. În timp, lumea ei nu e așa departe de zilele noastre. Ne despart de ea două sau, după vârstă, trei generații. E totuși departe de noi, prin obiceiuri și ritmuri așezate, printr-o știință a vieții care, într-un cuvânt, s-ar putea numi normalitate.
„Mai de mult, trecutul curgea neîncetat spre noi prin gura celor mai în vârstă. A venit apoi o vreme când trecutul ajungea până la noi doar prin megafoanele celor mai puternici. Acum, trecutul ne ia parcă prin surprindere căci, prinşi cu treburile prezentului, aproape că am uitat de existenţa lui. Și astfel, şi de o parte a existenţei noastre. Caietele Herminei sunt o astfel de surpriză, prin care trecutul unei persoane ne aduce cu sine viaţa unui imperiu, a unui ţinut şi a unui neam ce le-a traversat pe ambele. O face fără ostenţie sau morgă profesorală, la modul feminin şi domestic, cu o căldură umană şi o bucurie a con-vieţuirii rar întîlnite: dragu-mi unde am umblat şi cu cin’ m-am adunat notează şăgalnic Hermina, în chip de „încheiere“, pe un colţ de scrisoare. Iar această căldură este preluată cu rafinament de către editoare, pentru a ajunge până la cititor şi a-l seduce. Căci veţi fi seduşi atunci când veţi deschide această carte şi, la sfârşitul lecturii, veţi regreta că s-a terminat!”
